- 1859: prima ordonanță experimentală pentru trăsuri în București.
- 1868: Regulament oficial pentru trăsuri de piață, cerințe stricte.
- Conducătorii: livret, haine curate, uniformă; felinare noapte; vârstă minimă 21.
- Extinderea în provincie: Focșani (1886), reguli pentru birje și circulația pe străzi.
Codul Rutier de astăzi este rezultatul unei evoluții legislative complexe, care s-a adaptat de-a lungul timpului la progresul tehnologic și nevoile în continuă schimbare ale societății. Istoria reglementărilor rutiere din România începe cu mult înainte de apariția automobilului, într-o epocă în care căruțele și trăsurile cu cai dominau traficul urban.
Evoluția acestei legislații reflectă nu doar dezvoltarea mijloacelor de transport, de la modestele calești cu cai până la automobilele moderne, ci și creșterea dramatică a parcului auto și necesitatea de a asigura siguranța tuturor participanților la trafic.
Începuturile: prima ordonanță pentru trăsurile din București (1859)
Reglementările pioniere pentru birjari
Prima variantă a unei reglementări rutiere din România își găsește originile în anul 1859, când în București s-a elaborat în variantă experimentală primul regulament intitulat „Ordonanța pentru reglementarea trăsurilor în București“.
Acest document istoric impunea obligații clare birjarilor de la acea vreme:
- Circulația era permisă doar la pas
- Era interzis să stropească pietonii
- Obligativitatea de a circula cu multă atenție prin locurile strâmte
Primul regulament oficial (1868)
Această primă variantă experimentală a Codului Rutier a rămas valabilă timp de 9 ani, până în anul 1868, când la 9 aprilie a fost votat „Regulamentul pentru trăsurile de piață și București“. Noile reglementări erau mai detaliate și includeau prevederi stricte:
- „nimeni nu e volnic a conduce trăsură fără livret“
- trăsurile să fie curate și de bună stare, iar hrana cailor să fie: fân, ovăz și orz
- orice trăsură cu cai în stare de slăbire se va opri să mai circule
- conducătorii să fie îmbrăcați curat, cu haine cuviincioase
- conducătorii n-au voie să fumeze când sunt în mers cu musterii
- birjarii prinși pe capră beți se vor aresta
- toate trăsurile vor avea, noaptea, felinare aprinse
Uniforma obligatorie și cerințele de vârstă
Potrivit evz.ro, legislația de la acel moment impunea cerințe foarte specifice: „nu va putea ține hățurile în mână prin Capitală decât acela care va avea asupra sa un act semnat de notabilii suburbiei și de starostele respectiv, cum că are probitatea cerută și este capabil a conduce cu știința trebuincioasă, pentru siguranța publică și vor fi îmbrăcați curat cu uniforma, șapcă cu două trese, surduc lung, până din jos de genunchi două rânduri de nasturi galbeni (…) să nu suie pe capră acela care nu a împlinit 21 de ani (…) să meargă numai pe partea dreaptă a străzilor și să nu transporte bagaje după ora 9 seara.“
Extinderea reglementărilor în provincie
Nici provincia nu a rămas în urmă, astfel că regulile ce trebuiau respectate în trafic existau chiar și în Focșani, unde în februarie 1886 apărea „Regulamentul asupra birjelor și circularea lor în orașul Focșani“, dar și un „Regulament asupra circulației pe străzi și trotuare“.
Normele impuse de lege obligau conducătorii de vehicule să:
- Cunoască bine căile de rulare și adresele autorităților publice
- Meargă pe partea neocupată a străzii
- Stationeze numai în zonele anume destinate
- Aibă haine curate
- Nu conducă în stare de ebrietate
Primul regulament pentru autovehicule (1906)
Reglementări moderne pentru epoca lor
În anul 1906 este publicat în Monitorul Oficial nr.211 din 19 decembrie „Regulamentul poliției rulajului și circulației pe căile publice“. Conținutul acestuia este de real interes, în condițiile în care în cuprinsul lui se regăsesc dispoziții care există și în ziua de astăzi, adaptate, ce-i drept, condițiilor actuale de trafic.
Regulamentul prevedea:
- „Persoanele care merg pe jos nu trebuie să meargă în calea vehiculelor și a animalelor conduse, ele trebuie să meargă pe acostamente așa că circulația în mijloc să fie liberă“
- „La rândul lor conducătorii vehiculelor și ai animalelor sunt datori de a da semnale călătorilor pedestri, că se apropie de ei, spre a nu sta în calea lor; semnalele vor fi date cu aparate sonore sau prin strigăte puternice“
Primele cerințe tehnice obligatorii
Acest regulament reprezintă prima dispoziție legală care impune norme tehnice obligatorii în sarcina autovehiculelor, dar și obligații în sarcina proprietarilor acestora. Un exemplu în acest sens este reprezentat de obligația deținerii de frâne puternice măcar pe roțile din spatele mașinii, frâne care să poată fi acționate de la postul de conducere.
Mai mult, pentru anumite categorii de autovehicule proprietarii trebuiau să se prezinte la 3 luni pentru verificarea frânelor.
Dacă acestea nu corespundeau din punct de vedere tehnic se lua măsura scoaterii vehiculului din circulație.
Primul permis de conducere din România (1907)
Examenele pioniere pentru „brevetul“ de șofer
Un an mai târziu, în 1907, dispozițiile Regulamentului poliției rulajului și circulației publice au fost completate cu primele dispoziții referitoare la obligativitatea ca toate persoanele care doresc să conducă autovehicule să posede „brevetul“ de șofer, care putea fi obținut în urma susținerii unui examen.
Examinarea celor care doreau să obțină permis se efectua de către Prefectura de Poliție din București, care în decembrie 1907 a organizat primele examene. Autoritățile au luat această măsură ca urmare a creșterii îngrijorătoare a numărului de autovehicule care la începutul anului 1908 ajunsese la „impresionanta“ cifră de 138 de automobile.
Cursurile de pregătire și examenele practice
Primele cursuri de pregătire a celor care doreau permis de conducere au fost deschise abia în ianuarie 1911 și s-au finalizat trei luni mai târziu când toți cei 12 elevi au fost brevetați.
Examenul consta într-o:
- Probă de viteză pe șosea
- Probă de frânare instantanee în momentul în care examinatorul arunca în fața automobilului aflat în plină viteză un sac umplut cu paie
Apariția indicatoarelor rutiere în România (1913)
Primele indicatoare de circulație au apărut ca urmare a Congresului Internațional al Drumurilor de la Paris din anul 1908, la care și țara noastră a luat parte. Totuși, apariția indicatoarelor rutiere în țara noastră a venit mult mai târziu, în anul 1913, moment în care existau deja 1300 automobile înregistrate.
Regulamentul din 1913: prima legislație automobilistică complexă
La data de 11 octombrie 1913 a intrat în vigoare, prin publicarea în Monitorul Oficial nr.156, „Regulamentul pentru circulațiunea autovehiculelor“, care prevedea o serie de condiții pentru admiterea în circulație a autovehiculelor.
Pentru a fi admis să circule pe drumurile publice din țară și din străinătate, orice autovehicul trebuia să fie „recunoscut bun pentru circulație“ de către o comisie ce funcționa pe lângă fiecare prefectură de județ și din care trebuia să facă parte „și un specialist de automobil, de preferință membru al Clubului Automobilistic Român“.
Limitările de viteză și precauțiile obligatorii
Cu privire la viteza de circulație, se prevedea că „iuțeala cursei trebuie astfel întocmită că să evite nenorociri și să nu se împiedice circulația“. Regulamentul detalia situațiile speciale:
- Pe drumuri puțin acomodate, când e întuneric sau ceață mare
- La cotitura unei străzi
- La trecerea peste poduri sau șinele căilor ferate
- Când mișcarea sau aglomerațiunile sunt mari
În toate aceste cazuri, „automobilul trebuie să meargă încet și cu băgare de seamă pentru că să poată opri în cazurile necesare“.
Evoluția sistemului de dirijare a traficului
Primele reguli pentru sergentii de stradă
Creșterea numărului de accidente în trafic a condus la implementarea unor noi reguli referitoare la reglementarea circulației și dirijarea vehiculelor prin Regulamentul din anul 1913.
Au fost stabilite reguli în sarcina sergenților de stradă care trebuiau să dirijeze autovehiculele în intersecții, stabilindu-se și noi mijloace de dirijare. S-a procedat la construirea unui suport metalic care înconjura un stâlp, prevăzut în partea de sus cu o săgeată; aceasta se manevra prin rotire, de către agentul de stradă, indicându-se astfel conducătorilor auto „liber“ sau „stop“.
Primele norme de depășire și limite de viteză
Tot cu titlu de noutate, în Regulament au fost prevăzute primele norme referitoare la depășire, precizându-se că „întrecerile unui alt vehicul se vor face pe partea stângă“.
De asemenea, cu privire la viteza de deplasare se prevedea că „iuțeala mersului automobilelor, tramcărelor și motoretelor nu va putea fi mai mare de 15 km/oră, în aglomerațiuni, orașe și la trecerea prin sate“. Un aspect cu totul nou îl constituie prevederea conform căreia „luptele, întrecerile pe străzile orașului sunt cu desăvârșire interzise“.
Legislația din perioada interbelică (1921)
Examenul cu probă orală și practică
„Legea privitoare la circulația autovehiculelor“ și Regulamentul de aplicare a acestei legi au intrat în vigoare la data de 21 august 1921. Acestea au adus noi reglementări în legătură cu regulile elementare de circulație a automobilelor, referindu-se la rularea în siguranță pe drumurile publice, dar și la înmatricularea și controlul stării tehnice.
Normele legale mentionau că „viteza maximă cu care automobilele și celelalte vehicule cu tracțiune mecanică pot circula în orașe și în trecerile prin comune va fi de 12 km/oră, adică egal cu trapul cailor; la cotituri, în aglomerațiuni va fi redusă viteza cu 6 km/oră, adică egală cu pasul pedestrului“.
Structura examenului pentru permis
Examenul pentru obținerea permisului de conducere presuupunea un număr de 2 probe:
- Proba practică - care să demonstreze că persoana examinată deținea cunoștințele necesare pentru conducerea automobilului
- Proba orală - care să demonstreze cunoștințele teoretice, regulamentul și ordonanțele referitoare la circulația automobilelor, teoria elementară de mecanică etc.
Prima armonizare cu standardele internaționale (1929)
Anul 1929 reprezintă momentul primei armonizări a legislației rutiere în România. Ca urmare a aderării României la Convenția internațională pentru circulația autovehiculelor (ratificată la 15.05.1929 conform Monitorului Oficial nr.104), încheiată la data de 24 aprilie 1926, are loc o primă armonizare a legislației rutiere române.
Legea nr.213/22.10.1929, publicată în Monitorul Oficial nr.236, privind circulația pe drumurile publice, conținea un număr important de prevederi referitoare la:
- Interzicerea circulației vehiculelor cu stare tehnică necorespunzătoare
- Conducerea fără permis eliberat de către autoritățile competente
- Încredințarea unui autovehicul spre a fi condus de către o persoană fără permis
Acestea erau considerate infracțiuni, iar în cazul constatării recidivei sancțiunea era maximă și se aplica și măsura suspendării exercitării dreptului de a conduce.
Evoluția legislativă în perioada comunistă
Decretele din 1947-1958
La data de 21 aprilie 1947, în Monitorul Oficial nr. 90, a fost publicată „Legea asupra circulației pe căile publice“. În cuprinsul legii au fost prevăzute noi fapte care constituiau abateri de la regimul circulației și au fost definite noi infracțiuni.
Necesitatea unei reglementări mai adecvate realităților timpului a condus la adoptarea Decretului nr.296/16.07.1949, publicat în Buletinul Oficial nr. 46, care a abrogat toate dispozițiile anterioare referitoare la circulația pe drumurile publice.
Perioada de stabilitate legislativă (1962-1984)
În anul 1966 a fost adoptat Decretul nr. 328, privind circulația pe drumurile publice, care a fost publicat în Buletinul Oficial nr. 28-29 din 31 mai 1966. Acest decret a redus numărul infracțiunilor, unele fapte căpătând caracter contravențional, cum ar fi sustragerea de la recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei.
Începând cu anul 1966, toate modificările care s-au adus legislației referitoare la circulația pe drumurile publice au însemnat de fapt modificări aduse Decretului nr.328/1966 și Regulamentului de aplicare a acestuia.
Principalele modificări au avut loc în:
- 1970 - prima modificare și republicare
- 1982 - Decretul nr. 403 cu modificări și completări
- 1984 - ultimele modificări prin Decretul nr. 214
Începând cu anul 1984, Decretul nr. 328/1966 nu a mai fost modificat până în momentul când a fost înlocuit în anul 2002.
Tranziția către legislația modernă (1990-2003)
Adaptările post-revoluție
Începând cu anul 1990, Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 328/1966 a suferit numeroase modificări și completări pentru a se adapta noilor realități sociale și economice:
- 1990 - Hotărârea Guvernului nr.1028 cu noi reglementări pentru înmatricularea și radierea autovehiculelor
- 1991 - modificarea limitelor amenzilor contravenționale
- 1991 - stabilirea că în România nu pot fi înmatriculate autovehicule cu vechimea de fabricație mai mare de 8 ani
Legislația actuală
La 23 ianuarie 2003 se emite Hotărârea Guvernului nr. 85, publicată în Monitorul Oficial nr. 58/31.01.2003, prin care s-a aprobat Regulamentul de aplicare a OUG 195/2002 privind circulația pe drumurile publice.
Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.195/2002 a fost aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.1391/2006, fiind ulterior modificat prin Hotărârea Guvernului nr. 56/2007, la inițiativa Direcției Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor din cadrul M.I.R.A., fiind modificate condițiile de susținere a examenului pentru obținerea permisului de conducere.
Această evoluție legislativă de peste 160 de ani demonstrează adaptabilitatea permanentă a sistemului juridic român la nevoile în schimbare ale societății și progresul tehnologic automobilistic.
