Știți diferența dintre un DJ modern și un adevărat disk jockey? Unul vine cu piesele pregătite de acasă, celălalt creează totul pe loc, trăind fiecare moment alături de public. Ei bine, exact din motivul ăsta am plecat cu o Dacie 1300 din 1975, pe roțile ei, spre deșertul Sahara.
Într-o lume în care automobilul a ajuns să fie tratat ca o simplă fișă de dotări, o înșiruire de cifre pe care oricine le poate găsi pe internet, iar prezentările par trase la indigo și spuse doar cu alte voci, noi credem că esența jurnalismului auto s-a pierdut.
De aceea am plecat cu Dacia 1300 în Africa!
Ca să demonstrăm că, la finalul zilei, pe nimeni nu interesează cu adevărat capacitatea portbagajului, sistemul audio sau lista de opțiuni, dacă sufletul mașinii lipsește. Mașinile ne pot duce astăzi în locuri unde niciun rege, cu toată bogăția lui, nu ar fi putut ajunge acum 200 de ani.
Așa că de ce le reducem la simple prezentări, de parcă ar fi electrocasnice cu patru roți? De ce nu le folosim pentru ceea ce au fost create cu adevărat? Să ofere libertate, experiențe, prietenii și să ne ducă acolo unde poate am visat dintotdeauna.
În încercarea noastră de a regăsi și de a arăta publicului adevărata esență a jurnalismului auto, am dus o Dacie 1300 din 1975, pe roțile ei, din Monaco până la Merzouga, în Maroc, în inima deșertului Sahara.
Dar hai să revenim la aventura noastră și la problemele pe care le-am avut pe drum.
Am plecat pe 1 mai din București, de unde am transportat mașina pe platformă până în Sanremo. Partea ironică a fost că Dacia mersese impecabil două săptămâni prin București și împrejurimi. I-am schimbat cuzineții, am reglat aprinderea, i-am făcut toate reviziile necesare — era într-o stare mai bună decât atunci când a ieșit pe porțile uzinei din Pitești, în 1975. Ei bine, în dimineața plecării, când am pornit-o ca să mergem spre locul de unde trebuia să preluăm platforma, surpriză: nu putea să urce rampa parcării. Nu avea putere și dădea rateuri continuu.
Un început dezastruos, care ne-a ținut anxietatea la cote maxime până în Sanremo. Era clar că nu aveam cum să mergem așa până în Africa. Am sperat că doar se înecase și că își va reveni singură. Nu și-a revenit.
După două zile de drum am ajuns la Sanremo, iar în loc să ieșim să mâncăm, ne-am apucat să reglăm mașina în toiul nopții. După o oră de improvizații și reglaje făcute direct pe platformă, fără să coborâm mașina, am presupus că o fișă ne făcea probleme. Cel puțin la ralanti, motorul suna bine și se tura corect.
A doua zi urma momentul cel mare, așa că am adormit liniștiți, convinși că mașina era pregătită perfect pentru Monaco.
Dimineața următoare am dat jos mașina de pe platformă și… mergea la fel de prost ca în București. Era imposibil să o conduci fără impresia că urmează să sară supapele prin capotă. De la 8 dimineața până la prânz am verificat fiecare cablu, am schimbat platina, am montat aprindere electronică, am schimbat delcoul de trei ori — practic, i-am schimbat tot ce puteam schimba. Motorul refuza să meargă rotund.
Eu și Adi am plecat să luăm ceva de mâncare, în timp ce Daniel, Ory și Vlad au rămas să îi dea de cap. Nu știm exact ce i-au făcut, dar când ne-am întors îi găsisem relaxați, stând la umbră și zâmbind. Dacia mergea. Am plecat spre Monaco.
Mașina funcționa perfect, iar prin Monaco a fost vedeta zilei. Întorcea toate privirile, oamenii se opreau să facă poze cu noi, iar printre ei am întâlnit și mulți români cu care am stat de vorbă. Ne simțeam minunat, iar nivelul anxietății coborâse la zero. Eram convinși că vom ajunge fără probleme la Merzouga.
Am plecat înaintea mașinii de asistență cu entuziasmul unor pui de rândunică ce își părăște pentru prima dată cuibul. Din păcate, asemănarea nu s-a oprit aici, pentru că și zborul nostru a fost la fel de scurt.
La Cannes, mașina a început din nou să dea rateuri în mers, iar după încă 20 de kilometri băieții cu Dusterul de asistență ne-au ajuns din urmă. Nici nu le-a fost greu — noi eram deja opriți pe banda de urgență.
Planul era să ajungem în acea zi până la Barcelona. Am urcat Dacia pe platformă ca să evităm riscul unui accident și am oprit în prima parcare, convinși că vom pierde maximum 20 de minute reglând platina.
Doar că o singură întrebare s-a schimbat totul:
— „Auzi, Alex… s-a aprins cumva și becul roșu de la ulei?”
Răspunsul afirmativ ne-a făcut tuturor tensiunea 21 cu 14. Cuzineții proaspăt schimbați și jocul din arborele cotit, despre care știam deja și nu-l reparasem, ne-au făcut să credem că motorul ajunsese la capătul vieții.
Totuși, e interesant cum reacționezi în astfel de momente. După panică, îți revii și începi să cauți soluții. Adi căuta deja motoare prin Barcelona și chiar găsise câteva. Daniel vorbea cu un mecanic, eu cu altul, Ory cu altul — fiecare venea cu propria variantă de salvare. Singurul calm era Vlad, care părea convins că mașina nu avea nimic grav și că noi ne agităm degeaba.
Până la urmă, Laur, mecanicul cu care vorbea Daniel, ne-a luminat. Bobina era defectă. Aveam aprindere, dar scânteia era roșiatică și slabă. Am schimbat bobina — aceeași problemă. Am schimbat și bujiile — nimic.
Patru ore mai târziu se făcuse deja șapte seara și am decis să trișăm puțin. Puteam să vă spunem acum că am reparat-o pe loc și că am mers eroic până la Barcelona, dar punem prea mare preț pe autenticitate și sinceritate ca să facem asta.
Vlad a comandat o bobină nouă și un set de fișe care urmau să ajungă a doua zi în Barcelona, așa că am decis să urcăm mașina pe platformă și să o reparăm acolo.
Am ajuns la trei dimineața în Barcelona, unde am rămas două zile. Am schimbat bobina și fișele, iar mașina a mers din nou perfect.
Am plecat fericiți spre Benidorm. Opream din două în două ore să răcim motorul, ne făceam prieteni pe traseu, filmam și schimbam constant șoferii. După aproximativ șase ore de mers, în interior a început să se simtă un miros ciudat. Eu și Vlad l-am ignorat complet, deși Daniel insista că ceva nu miroase deloc bine.
Am continuat încă o oră și aproape uitasem de problemă. Când am oprit să alimentăm și am ridicat capota, ca de obicei, am descoperit sursa mirosului.
Bateria fierbea. La propriu.
Mai aveam doar 20 de kilometri până la cazare.
Am urcat din nou Dacia pe platformă, am plecat după o baterie nouă și un aparat de măsură, apoi ne-am cazat. În timp ce eu, Daniel și Vlad ne ocupam de editarea filmărilor, Adi și Ory s-au apucat să repare mașina. Au stat afară, în fața blocului, de la 10 seara până la 3 dimineața, ascultând muzică, bând vin și măsurând tensiuni prin cabluri, în timp ce noi visam deja cămile și dune.
**Atunci au descoperit adevărata problemă care ne bântuise toată aventura: **un amărât de cablu de la bornă căzuse și atingea suportul metalic al bateriei, făcând masă cu caroseria. De acolo se ardeau platinele, de acolo fierbea bateria și de acolo veneau toate problemele mașinii.
După Benidorm, Dacia nu a mai văzut platforma. Dar probabil s-a simțit liniștită știind că aceasta ne urmărea din umbră. Am mers fără probleme până la Cabo da Gato unde timpul s-a oprit în loc pentru 2 ore. După atâtea probleme eram aproape de Africa, pe o plajă virgină parcă ruptă dintr-un film, Vlad cânta la acordeon, cu toții ne-am bucurat de o bere rece ca gheața, mașina mergea perfect iar faptul că am ales cazarea într-un turn vechi de 600 de ani, în vârf de munte, a transformat ziua într-una pe care nu o vom uita toată viața.
A doua zi am plecat spre Tarifa.
Am mai urcat Dacia pe platformă doar la trecerea cu bacul, pentru că ne-ar fi costat încă 400 de euro (dus-întors) să traversăm cu două mașini și platforma separat.
Am trecut în Africa, din Tarifa spre Tanger, fără nicio altă problemă. Din Tanger am plecat spre Fes, iar până acolo mașina a mers impecabil.
În Fes însă… n-a mai pornit.
Jiclorul de ralanti era înfundat, iar după o „reparație” de cinci minute am pornit pe cel mai greu traseu al călătoriei: opt ore de drum din Fes spre Merzouga, prin Munții Atlas. Am urcat până la aproape 1900 de metri altitudine, iar temperatura cobora pe alocuri spre 10 grade.
După ce am trecut munții, peisajul s-a schimbat complet. Cu cât ne apropiam de deșert, vegetația dispărea, aerul devenea tot mai uscat, iar temperatura creștea constant.
Am ajuns cu bine în Merzouga, unde am petrecut două zile într-o tabără în dunele Saharei.
Mașina a mers perfect, iar noi ne-am bucurat de deșert și de tot ce înseamnă experiența asta. Scopul fusese atins: am ajuns cu o Dacie 1300 în Sahara.
Acum ne întoarcem acasă fericiți. Fericiți că am ajuns, dar și puțin fericiți că plecăm din deșert. Nu cred că ne-am fi putut obișnui cu viața de acolo, însă este genul de experiență pe care ar trebui să o trăiești măcar o dată în viață.
