Apariția petrolului și evoluția industriei petroliere

Originea petrolului și formarea zăcămintelor

Petrolul (țițeiul) este un amestec natural de hidrocarburi provenit din descompunerea unor organisme preistorice, în principal plancton, alge și plante marine, acumulate pe fundul mărilor cu milioane de ani în urmă. Deși adesea se crede că petrolul provine din dinozauri, în realitate contribuția acestora la formarea țițeiului este aproape inexistentă. Marea majoritate a petrolului s-a format din microorganisme marine și vegetație antică, îngropate în straturi de sedimente și transformate in situ sub efectul presiunii și temperaturii ridicate din scoarța terestră. Procesul este unul de durată geologică: în decursul a milioane de ani, sub straturi groase de depuneri, materialul organic s-a transformat în kerogen, apoi în hidrocarburi lichide (petrol) și gazoase (gaz natural), odată ce a intrat în așa-numita „fereastră a petrolului” (intervalul optim de adâncime și temperatură). Prin urmare, petrolul este considerat un combustibil fosil biogen, fiind înrudit ca origine cu cărbunele și gazele naturale. Spre deosebire de cărbune (format preponderent din plante terestre), petrolul are o origine predominant marină, provenind din circa 90-100% organisme acvatice mici și doar un procent nesemnificativ din resturi animale mari (dinozauri sau alte vertebrate).

Primele utilizări ale petrolului în istorie

Petrolul, în diverse forme (uleiuri minerale, bitum, asfalt natural), a fost folosit de om încă din Antichitate. Acum circa 4.300 de ani, sumerienii utilizau bitumul (o formă vâscoasă de petrol oxidat) ca material de etanșare pentru construcția bărcilor. O tăbliță cu legenda regelui Sargon din Akkad (circa 2250 î.Hr.) menționează că pruncul Sargon a fost așezat într-un coș uns cu smoală (derivată din petrol) pentru a fi protejat de ape. În Mesopotamia, acum ~4.000 de ani, asfaltul era folosit la zidirea clădirilor în Babilon, iar izvoarele naturale de „smoală” erau cunoscute în regiune. Herodot și Diodor din Sicilia consemnează existența puțurilor de petrol lângă Ardericca (Persia) și a unui izvor de bitum pe insula Zakynthos (Grecia). Persanii antici foloseau petrolul la iluminat și în scopuri medicinale, considerându-l un unguent valoros.

În China antică, petrolul era cunoscut de peste 2 milenii. Un text clasic (I Ching) menționează descoperirea și folosirea țițeiului brut în secolul I î.Hr., iar chinezii au fost probabil primii care l-au utilizat ca combustibil pentru încălzire și lumină încă din secolul al IV-lea î.Hr. Până în anul 347 d.Hr., în China se forau puțuri de petrol cu ajutorul tuburilor de bambus, ajungând la adâncimi considerabile, dovadă a unei industrii empirice timpurii. În secolul al VII-lea, bizantinii au făcut faimosul foc grecesc – un amestec incendiar ce includea petrol brut – folosit ca armă împotriva flotei inamice. Alchimiștii persani și arabi din Evul Mediu au distilat țițeiul, obținând uleiuri inflamabile folosite militar; de pildă, savantul Abu Bakr al-Razi (Rhazes) descrie procedee de distilare a petrolului în tratatele sale. În Bagdadul medieval, străzile erau pavate cu bitum extras din câmpuri petroliere din apropiere.

În secolele IX-XIII, zona Mării Caspice era renumită pentru „pământul care arde”: la Baku (Azerbaidjan) existau zăcăminte de petrol ce ieșeau la suprafață, exploatate la scară mică. Geograful arab al-Razi nota în secolul X existența câmpurilor petroliere la Baku, iar în secolul XIII Marco Polo relata despre sute de tone de petrol recoltate acolo anual și transportate cu corăbiile. În Europa apuseană, distilarea petrolului a devenit cunoscută prin intermediul alchimiștilor arabi și al Spaniei maure încă din secolul al XII-lea. De altfel, în spațiul românesc, există mențiuni despre petrol încă din secolul al XIII-lea, sub denumirea de păcură, folosit ca unsuroasă și combustibil local.

Primele sonde petroliere

De la utilizarea petrolului adunat la suprafață, pasul următor a fost forarea pământului pentru a-l extrage. Prima forare documentată a unui puț de petrol datează din China anului 347 d.Hr., unde se foloseau tije de bambus și burghie rudimentare pentru a extrage petrol și gaze din adâncime. Aceste puțuri străvechi ajungeau la adâncimi de peste 100 de metri, o realizare tehnologică remarcabilă pentru acea vreme. În epoci mai recente, în anul 1498 s-a consemnat exploatarea petrolului la Pechelbronn (Alsacia, Franța), unde un izvor natural de țiței (Erdpechquelle) era folosit medicinal și pentru iluminat.

Cu toate acestea, industria petrolieră modernă își are originile în secolul al XIX-lea. Una dintre primele sonde forate mecanic a fost realizată în 1846 la Baku, în regiunea Bibi-Heybat, pe atunci în Imperiul Rus – un puț săpat manual de maiorul Alekseev și echipa sa, pentru a exploata aflorimentele bogate din zonă. Aproximativ în aceeași perioadă, în America de Nord, forajul accidental al unui puț de petrol a avut loc în Virginia de Vest (SUA). Cea mai faimoasă reușită timpurie este însă puțul forat de Edwin Drake la Titusville, Pennsylvania, în 1859. Considerată prima sondă petrolieră comercială din Statele Unite, instalația lui Drake a atins petrolul la doar ~21 de metri adâncime și a declanșat goana după aurul negru în America. La scurt timp, febra petrolului s-a extins: în Canada, la Oil Springs (Ontario), James Miller Williams forase deja un puț productiv încă din 1858 – un an înaintea lui Drake – obținând petrol pe care îl rafina în kerosen pentru lămpi. Acest succes canadian este uneori considerat primul puț petrolier comercial din America de Nord.

Reconstituire a primei sonde petroliere forate de Edwin Drake (Titusville, SUA, 1859). Structura originală, cu turnul de foraj din lemn, a marcat începutul industriei petroliere moderne în Pennsylvania. Descoperirea lui Drake a generat un adevărat boom petrolier, atrăgând investitori și muncitori în regiune.

Citește și

Barilul de petrol inregistreaza o scadere considerabila de pret – vesti despre o posibila recesiune

Potrivit stiripesurse.ro, pretul barilului a scazut marti, 05.07. a.c., cu 10 dolari per baril, ca urmare a vestilor nep...

În Europa, România a jucat un rol pionier în industria petrolieră. La 1857, țara (pe atunci în Principatele Unite) a devenit prima din lume care și-a înregistrat oficial producția de petrol în statistici internaționale – 275 de tone extrase în acel an. Tot în 1857, orașul București a intrat în istorie ca primul oraș din lume iluminat public cu petrol lampant (kerosen). În aprilie 1857, peste 1000 de lămpi cu petrol luminau străzile capitalei Țării Românești, după ce o mică rafinărie fusese pusă în funcțiune la Ploiești special pentru acest scop. Aceste premiere au demonstrat potențialul imens al petrolului ca resursă energetică și industrială.

Evoluția industriei petroliere din secolul al XIX-lea până în prezent

După 1859, industria petrolului a cunoscut o expansiune explozivă. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cererea principală de țiței era pentru producerea de ulei de lampă (kerosen), folosit la iluminat în locul uleiurilor de balenă sau al lumânărilor. Zăcăminte bogate au fost descoperite în diverse regiuni ale lumii. Până la sfârșitul secolului XIX, Imperiul Rus (în special câmpurile petrolifere de la Baku, operate de frații Nobel prin compania Branobel) a devenit lider mondial la producția de petrol, depășind Statele Unite pentru o perioadă. În aceeași perioadă, în Statele Unite, industria era dominată de companii precum Standard Oil a lui John D. Rockefeller, care a ajuns să controleze mare parte din rafinare și transport, până la dezmembrarea sa în 1911.

În secolul al XX-lea, petrolul a devenit sângele economiei industriale și un factor strategic esențial. Descoperirea automobilelor și dezvoltarea transporturilor motorizate (primul automobil de serie, Ford Model T, 1908) au transformat benzina și motorina – derivate din petrol – în combustibili de importanță globală. Petrolul a alimentat expansiunea economică, dar și competiția geopolitică. În Primul Război Mondial (1914-1918), accesul la carburant a fost deja un element logistic critic. Ulterior, în Al Doilea Război Mondial, controlul resurselor petroliere a jucat un rol major: de exemplu, armata germană a lansat ofensiva din 1942 spre Caucaz în parte pentru a captura câmpurile petroliere de la Baku, vitale pentru aprovizionarea cu combustibil. Rafinăriile și depozitele de petrol au devenit ținte strategice bombardate intens de ambele tabere.

După 1945, centrul de greutate al producției de petrol s-a mutat tot mai mult către regiunile cu rezerve vaste din Orientul Mijlociu. State precum Arabia Saudită, Iran, Irak, Kuweit descopereau zăcăminte uriașe pe teritoriul lor (adesea cu ajutorul companiilor occidentale). Până la mijlocul secolului XX, Statele Unite rămâneau principalul producător mondial, datorită zăcămintelor sale din Texas, California, Oklahoma etc.. Totuși, producția americană a atins un vârf (peak oil) în anii 1960, după care a început să scadă, permițând Arabiei Saudite și Uniunii Sovietice să preia conducerea ca producție totală. În 1960, marile țări exportatoare au fondat OPEC (Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol) pentru a-și coordona politicile de producție și a-și proteja interesele.

Citește și

Cat de afectata este OMV Petrom de boicotul romanilor, dupa neacceptarea in Spatiul Schengen?

Se pare ca OMV Petrom este una dintre companiile austriece afectate de efectele boicotului anuntat de catre romanii care...

Un moment de cotitură l-a reprezentat criza petrolului din 1973: ca reacție la Războiul arabo-israelian, statele OPEC din Orientul Mijlociu au impus un embargo petrolier împotriva SUA și a altor națiuni sprijinitoare ale Israelului. Rezultatul a fost o penurie de petrol pe piețele occidentale, prețuri în quadruplare și prima conștientizare globală a dependenței de „aurul negru”. O a doua criză a urmat în 1979 (după Revoluția Iraniană), consolidând interesul pentru economisirea energiei și căutarea de surse alternative. În deceniile următoare, industria petrolieră s-a globalizat și mai mult. S-au deschis noi frontiere de extracție: zăcăminte offshore (în largul mării) în Golful Persic, Marea Nordului (descoperirile din anii ’70 au transformat Marea Britanie și Norvegia în exportatori), Golful Mexic, coastele Africii de Vest și Asia de Sud-Est. Tehnologia de foraj marin și de foraj la mare adâncime în rocă a evoluat spectaculos.

În ultimii 20 de ani, odată cu creșterea cererii globale (în special din partea economiilor emergente precum China și India), industria petrolieră a cunoscut investiții masive și prețuri volatile. Un element nou a fost revoluția șisturilor bituminoase în SUA: începând cu cca. 2010, tehnici precum fracturarea hidraulică (fracking) și forajul orizontal au permis exploatarea rezervelor neconvenționale de petrol și gaze din formațiuni de șist. Acest lucru a readus Statele Unite pe primul loc în topul producătorilor mondiali de țiței – din 2018, SUA extrage cea mai mare cantitate de petrol anual, atingând ~18 milioane de barili pe zi în 2022 (aproape 20% din producția globală). În paralel, țările din Orientul Mijlociu își mențin rolul dominant (Arabia Saudită ~13% din producția mondială în 2022, urmată de Rusia ~11%), iar noii mari producători precum Brazilia, Canada sau națiunile din Africa de Vest și Asia Centrală au devenit relevanți pe piață.

Astăzi, petrolul rămâne o resursă crucială – asigurând aproape o treime din consumul global de energie primară – însă industria se află într-un punct de inflexiune. Pe de o parte, există în continuare investiții majore în explorare și dezvoltare (de ex. exploatarea nisipurilor bituminoase din Canada, extinderea forajelor în Arctica sau adâncime marină). Pe de altă parte, preocupările legate de schimbările climatice și tranziția la energie verde au început să limiteze perspectiva pe termen lung a petrolului. Se vorbește tot mai des de atingerea vârfului cererii (peak demand) în următoarele decenii, pe măsură ce eficiența energetică crește și vehiculele electrice câștigă teren. Unele scenarii estimează că producția mondială de petrol ar putea începe să scadă treptat înainte de anul 2035, pe fondul politicilor de decarbonizare și al tranziției către regenerabile. Cu toate acestea, în viitorul apropiat, petrolul va continua să fie un pilon al economiei globale, asigurând transportul, materia primă pentru industrie și o varietate de produse indispensabile.

Țările cu cele mai mari rezerve de petrol

La nivel global, rezervele dovedite de țiței sunt distribuite inegal între țări și continente. Topul țărilor ca rezerve este condus în prezent de Venezuela, care deține oficial circa 303 miliarde barili de petrol (aprox. 18% din rezervele lumii). Această poziție se datorează uriașelor resurse de țiței greu din Centura Orinoco. Pe locul al doilea se află Arabia Saudită, cu aproximativ 267 de miliarde barili (16% din total), majoritatea rezervelor fiind concentrată în câteva câmpuri gigant din deșertul estic. Urmează Canada (~171 miliarde barili, ~10% din total) – în mare parte sub formă de nisipuri bituminoase în provincia Alberta – apoi Iran (~158 mld. barili) și Irak (~143 mld.), fiecare cu circa 8-9% din rezervele globale. Alte state cu rezerve foarte mari sunt Kuweit (~102 mld.), Emiratele Arabe Unite (~98 mld.), Rusia (~80 mld.) și Libia (~48 mld. barili). Prin comparație, Statele Unite dispun de ~35 de miliarde de barili (aprox. 2% din rezervele globale dovedite) – deși SUA produce mult, rezervele sale constituite oficial sunt mai modeste relativ la Orientul Mijlociu.

Observăm așadar o concentrare regională: Orientul Mijlociu găzduiește circa 80% din rezervele ușor accesibile ale planetei, din care peste 60% se află doar în 5 țări arabe (Arabia Saudită, E.A.U., Irak, Qatar, Kuweit). Venezuela și Canada completează peisajul cu rezervele lor neconvenționale imense. Acest dezechilibru geografic explică de ce regiunea Golfului Persic joacă un rol atât de important pe piața petrolului, iar evenimentele politice de acolo au adesea efecte asupra prețurilor mondiale.

Cele mai mari zăcăminte petroliere din istorie

Când vine vorba de zăcăminte individuale (câmpuri petroliere), titlul de cel mai mare zăcământ din lume aparține câmpului Ghawar din Arabia Saudită. Descoperit în 1948 și pus în producție la începutul anilor ‘50, Ghawar are dimensiuni gigantice: circa 280 km lungime și 40 km lățime, acoperind o suprafață de peste 5.000 km² sub deșertul saudit. Se estimează că de la descoperire și până azi, din Ghawar s-au extras deja peste 70 de miliarde de barili, iar rezervele sale inițiale recuperabile erau de ordinul a 100 de miliarde. Nu întâmplător, Arabia Saudită – grație unor câmpuri ca Ghawar (onshore) sau Safaniya (offshore, cel mai mare zăcământ marin din lume) – a fost mult timp țara cu cele mai abundente rezerve de petrol. Un raport din 2007 al Institutului Bernstein confirmă statutul Ghawar drept „cel mai mare zăcământ de petrol din lume”. În ciuda exploatării intense de peste jumătate de secol, imaginile satelitare arătau la acea vreme că Ghawar încă își menține producția, contrazicând temerile de epuizare iminentă.

Din perspectivă istorică, și alte câmpuri au fost renumite pentru mărimea și bogăția lor. În Kuweit, zăcământul Burgan (descoperit în 1938) este al doilea ca mărime convențională, cu rezerve inițiale estimate la ~70 de miliarde barili. În Iran, câmpul Ahvaz și altele din sudul țării sunt de asemenea giganți notabili. Deși nu la fel de mari, zăcămintele din jurul Mării Caspice (precum cele din Azerbaidjan) au avut importanță istorică – la 1900, exploatările din Baku furnizau aproape jumătate din petrolul lumii, până când descoperirile masive din Orientul Mijlociu le-au eclipsat.

Un alt „super-gigant” diferit ca tip este zăcământul de petrol extra-vâscos din Orinoco (Venezuela). Acesta nu este un câmp singular delimitat, ci o regiune vastă cu nisipuri petrolifere care conțin resurse potențiale evaluate la sute de miliarde de barili. Dacă includem aceste resurse neconvenționale, Venezuela se poziționează azi înaintea Arabiei Saudite la volumul total de rezerve. Însă extracția lor este mai dificilă, necesitând tehnologii speciale de recuperare.

În concluzie, Arabia Saudită a deținut mult timp recordul celor mai mari depozite de țiței exploatabile (prin Ghawar și alte câmpuri uriașe), dar în prezent Venezuela revendică cele mai mari rezerve totale, dacă luăm în calcul întregul său țiței greu din Orinoco. Aceste repere istorice evidențiază magnitudinea extraordinară a unor descoperiri de petrol, care au transformat economiile țărilor respective și au influențat geopolitica globală.

Cât ne mai ajung rezervele actuale de petrol?

Întrebarea „Cât timp va mai dura petrolul?” preocupă atât publicul, cât și experții. Răspunsul depinde de mai mulți factori (ritmul consumului, noi descoperiri, progres tehnologic, politici energetice etc.), dar putem face o estimare bazată pe datele curente. La consumul actual global de circa 100 de milioane de barili pe zi, marile companii estimează că rezervele dovedite de petrol ar putea susține producția pentru încă aproximativ 50 de ani. De pildă, conform raportului anual BP, lumea are petrol pentru circa 53 de ani în ritmul de extracție actual, înainte ca rezervele dovedite să se epuizeze. Un studiu al companiei British Petroleum din 2008 calcula orizontul de epuizare în jurul anului 2049, pe baza rezervelor cunoscute la acea vreme și a producției constante. Similar, cercetători de la Universitatea din Uppsala (Suedia) prevedeau într-un raport că, fără descoperirea unor mari noi zăcăminte, petrolul convențional ar putea atinge maximum de producție și intra în declin înainte de mijlocul secolului XXI.

Desigur, aceste cifre trebuie interpretate cu precauție. De regulă, pe măsură ce se exploatează rezervele existente, se descoperă altele noi sau se reevaluează pozitiv zăcăminte cunoscute (prin inovații ce permit recuperarea unui procent mai mare din rezervoare). De asemenea, există cantități uriașe de petrol nerecuperabil economic la ora actuală (de exemplu, în șisturi bituminoase sau zone ultra-adânci), care în viitor ar putea deveni accesibile dacă prețurile cresc sau apar tehnologii mai ieftine. Totodată, tranziția energetică ar putea reduce consumul de petrol, prelungind durata rezervelor. Cu alte cuvinte, „cât petrol a mai rămas” nu este un număr fix, ci o țintă în mișcare, influențată atât de epuizare, cât și de extinderea frontierelor de exploatare. Consensul actual este că petrolul convențional ieftin devine tot mai rar, iar în următoarele decenii vom asista probabil la o scădere treptată a dependenței de petrol, fie prin substituire cu alte energii, fie prin constrângeri de ofertă.

Petrolul ca resursă: combustibil vs materie primă industrială

Petrolul are un spectru larg de utilizări, însă cea mai mare parte a țițeiului extras este transformată în combustibili. În rafinării, țițeiul este distilat și prelucrat în principal în: benzină, motorină, kerosen (combustibil de aviație), păcură (combustibil pentru nave sau termocentrale) și GPL (gaze petroliere lichefiate – propan/butan). Transporturile rutier, aerian, naval depind în proporție covârșitoare de derivații petrolieri lichizi. Potrivit datelor Agenției Internaționale a Energiei, circa 88% din consumul mondial de petrol este utilizat pentru energie (în special transport și, mai puțin, generarea de electricitate și încălzire), iar restul de aproximativ 12% reprezintă materia primă petro-chimică folosită în industrie.

Acei ~12% din țiței care nu ajung în rezervoarele vehiculelor sau în arzătoare au o importanță uriașă, deoarece stau la baza industriei chimice moderne. Din petrol se obțin mii de substanțe și materiale: plastice (polietilenă, PVC, nylon etc.), fibre sintetice (poliesteri, elastan), cauciuc sintetic, îngrășăminte (din gazele naturale asociate petrolului se produce amoniac pentru fertilizanți), detergenți, vopsele, solvenți, cosmetice, medicamente și lista poate continua. Practic, aproape fiecare obiect din jurul nostru conține o „fărâmă” de petrol, fie ca material, fie ca energie folosită în manufacturarea lui.

Ca ordine de mărime, într-un tipic baril de țiței (159 litri), grosso modo aprox. 50% se transformă în benzină, 20-25% în motorină și combustibil de aviație, ~15% în alte combustibili (păcură, GPL), iar 10-15% în produse neenergetice (precum bitum, lubrifianți, parafine, nafta pentru petrochimie). Evident, proporțiile variază în funcție de tipul de țiței și de configurația rafinăriei, dar imaginea de ansamblu este clară: combustibilii domină utilizarea petrolului, în timp ce industria chimică folosește o parte mai mică, dar esențială, a acestuia. Trendul actual însă indică un fapt interesant: pe măsură ce lumea începe tranziția de la combustibili către alternative (electrificare, surse regenerabile), creșterea principală a cererii de petrol provine din sectorul petrochimic (plastice, ambalaje, chimicale). Așadar, în viitor, o proporție tot mai mare din petrol ar putea fi direcționată spre fabricarea materialelor, pe măsură ce cererea de combustibili fosili se stabilizează sau scade.

Curiozități despre petrol

• Cuvântul „petrol” provine din limba latină medievală – petroleum – care înseamnă literalmente „ulei de piatră”, derivat din petra (piatră) și oleum (ulei). Termenul evidenția faptul că este un ulei scos din pământ. În trecut, denumirea folosită pentru țiței era și naftă (din persană), iar în limbaj popular românesc i se spunea păcură.

• „Aurul negru” care luminează – Bucureștiul a fost primul oraș din lume iluminat public cu petrol lampant, în 1857, devansând capitale precum Viena sau Parisul. La vremea aceea, petrolul lampant era o invenție recentă (distilat prima oară de canadianul Abraham Gesner și, independent, de polonezul Ignacy Łukasiewicz în anii 1852-1853), dar s-a răspândit rapid pentru iluminat stradal și domestic.

• 17.000 de substanțe într-un baril – Țițeiul brut este extrem de complex din punct de vedere chimic. Conține peste 17.000 de compuși organici diferiți identificați, de la hidrocarburi foarte ușoare (gaze) până la molecule grele ce formează asfaltul. Această bogăție structurală face din petrol o materie primă versatilă pentru sinteze chimice. Totodată, unele varietăți de țiței sunt fosforescente sub raze UV – emit o strălucire vizibilă – datorită compoziției lor specifice, un fenomen curios pentru un lichid extras din subteran.

• Mitul dinozaurilor combustibili – Ideea că benzina din rezervorul mașinii ar conține molecule din dinozauri este (din păcate pentru imaginația populară) falsă. Petrolul s-a format preponderent din plancton și plante microscopice marine de acum ~100-300 milioane de ani, nu din marile reptile. În plus, atunci când dinozaurii au pierit (acum ~66 milioane ani), procesele geologice ar fi avut nevoie de mult mai mult timp pentru a transforma eventualele resturi în petrol. În concluzie, proporția de „dinozaur” din benzina ta este practic zero. Cu toate acestea, o companie petrolieră americană (Sinclair Oil) a folosit tocmai un dinozaur ca logo, profitând de asocierea populară.

• Consumul uriaș de petrol în prezent – Lumea consumă aproximativ 100 de milioane de barili de petrol în fiecare zi. Aceasta echivalează cu 16 milioane de metri cubi de țiței zilnic, adică umplerea a peste 6.000 de bazine olimpice de înot în fiecare zi cu petrol! Ritmul acesta ilustrează dependența noastră de petrol, dar și provocarea înlocuirii sale cu alte surse de energie.

• Prima rafinărie și primul export – Prima rafinărie modernă de petrol din lume a fost construită la Ploiești, în România, în 1856, de frații Mehedințeanu. La scurt timp, în 1857, România a exportat prima cantitate înregistrată de petrol (în Imperiul Austriac), marcând începutul comerțului internațional cu țiței. În același an, ziarul The Science of Art din Londra raporta cu surprindere că „Valahia” (Țara Românească) a produs 275 tone de petrol în 1857, punând principatul pe harta noii industrii.

• Recorduri în foraj – Cea mai adâncă sondă petrolieră forată vreodată depășește 12 kilometri adâncime (Chayvo, Rusia, foraj direcțional offshore). De asemenea, unele platforme marine pot costa peste 1 miliard de dolari și cântăresc cât un portavion, demonstrând ingineria extremă implicată în extragerea petrolului din medii ostile (ape ultra-adânci, regiuni arctice etc.).

• Petrolul în medicină? – În secolul al XIX-lea, petrolul era vândut uneori ca leac. Un derivat numit „olei de pește de piatră” (rock oil) sau „ulei de Seneca” era comercializat ca remediu pentru reumatism și alte boli, bazat pe observația că nativii americani (precum tribul Seneca) foloseau petrolul de suprafață ca balsam pentru dureri. Desigur, eficacitatea era discutabilă, dar acesta este un exemplu de utilizare neconvențională din istorie.

În concluzie, petrolul are o poveste fascinantă: născut din viața preistorică a oceanelor, descoperit de civilizații străvechi ca resursă misterioasă ieșind din pământ, transformat în motor al Revoluției Industriale și în fundament al economiei moderne. Astăzi, deși omenirea îi caută alternativele, petrolul rămâne încă un element-cheie al progresului – cu o moștenire complexă, plină de inovații, bogăție, conflicte și ingeniozitate. 🚗🌍