În ultimele etape ale perioadei comuniste, cererea pentru automobile depășea cu mult oferta, chiar dacă un automobil costa cât un apartament.
Chiar dacă în anii ’80 devenise un automobil costisitor, Dacia era visul fiecărei familii de clasă medie din România. Fără a dispune de un amplu sistem de nepotisme, cunoștințe sau relații, pentru cea mai mare parte a populației, eforturile financiare mari nu erau suficiente pentru a-și îndeplini acest vis.
Un studiu detaliat și bine documentat despre încercările românilor de a-și achiziționa un automobil de producție locală a fost publicat într-un număr din 2013 al Caietelor CNSAS (o revistă semestrială editată de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității). Studiul cu titlul „Sub imperiul ispitei. Autoturismul, românii și Securitatea în anii ’70-’80“, scris de Valentin Vasile, prezintă, printre altele, procesul dificil și costisitor de achiziție a unui automobil în perioada de vârf a epocii comuniste.
„Cumpărarea unui autoturism românesc nou se efectua într-un cadru organizatoric clar precizat; astfel, cei dornici depuneau la CEC fie suma întreagă, fie un acont de minimum 50% şi se înscriau pe listele de aşteptare; o altă variantă era libretul de economii cu dobândă şi câştiguri în autoturisme“, precizează Valentin Vasile în articolul său.
Doar carnetul de economii oferea celor norocoşi şansa de a intra în posesia unui autoturism fără cozi şi liste de aşteptare.
„…depunătorii respectivului libret beneficiau de următorul avantaj: din dobânda de 4% pe an, 2% se acorda sub formă de câştiguri în autoturisme, prin trageri la sorţi trimestriale, iar 2% în numerar. La tragerile la sorţi participau cecurile cu un sold de minimum 5.000 lei, provenit din depuneri anterioare trimestrului pentru care se face tragerea la sorţi; în fapt, era un avans pentru primirea respectivului automobil“, mai arată istoricul.
Licitațiile organizate de Întreprinderea de Desfacere a Materialelor Sportive (IDMS) permiteau celor interesați să achiziționeze un vehicul deja în circulație, cu posibilitatea de a plăti în rate.
Achiziționarea unui autoturism se făcea de către muncitori și meșteri, indiferent de nivelul salariului sau altor venituri, prin efectuarea unui avans minim de 50% și plata restului în 20 de rate lunare. Celelalte categorii de personal, care aveau salarii de până la 4.000 de lei lunar, erau obligate să plătească un avans de cel puțin 60%, urmat de rambursarea sumei rămase în maximum 18 rate lunare, la care se adăuga o dobândă de 5% pe an, conform studiului.
Cu toate acestea, prețul unui automobil fabricat la Pitești era considerabil, ajungând la 70.000 de lei, iar s-a luat în considerare posibilitatea aplicării unor reduceri la un moment dat.
„Preţul unitar pornea de la 70.000 lei şi a ajuns, la finele deceniului opt, până la 95.660 lei (modelul Dacia 1320 Standard). La 22 martie 1974 în şedinţa Consiliului Central de Control Muncitoresc al Activităţii Economice şi Sociale s-a discutat situaţia vânzărilor şi preţurile de desfacere a variantei Dacia 1300…Din analiza efectuată a rezultat că desfacerea autoturismelor era nesatisfăcătoare, inclusiv la vânzarea în rate, din cauza preţului ridicat al produsului“.
Mai mult decât atât, tipuri similare de autoturisme din import erau mai ieftine şi aveau unele opţiuni: Moskvich 412 cu aparat radio (1357 cm³, 50 cp, 5 locuri) costa 59.500 lei, faţă de Dacia 1300, fără aparat radio (1289 cm³, 54 cp, 5 locuri), care costa 70.000 lei.
„Optimizarea activităţii, creşterea volumului vânzărilor şi reducerea cheltuielilor era posibilă prin reducerea preţurilor, astfel, de la 70.000 lei/buc, până la 55.000 lei/buc. şi desfacerea prin unităţile „service“ ale întreprinderii. Propunerea a fost trimisă conducătorului statului, Nicolae Ceauşescu, iar răspunsul a fost univoc: <NU este indicat să reducem preţurile>“ se mai arată în studiul publicat în Caietele CNSAS.
Chiar dacă prețurile crescuseră, cererea pentru Dacia 1300 devenea tot mai semnificativă în interiorul țării, mai ales în a doua jumătate a anilor ’80, așa cum era menționat de români în mass-media independentă sau pe platformele de discuții specializate. Autorul studiului a inclus și o declarație făcută în Adevărul (7 februarie 2011) de către Constantin Stroe, director la Întreprinderea de Automobile Dacia, cu privire la modelele personalizate pentru oficiali sau persoane cu influență:
“Am investigat cine a avansat această idee, și este vorba tot despre oamenii din politica de partid, cei din sistemul de informații care doreau să se facă bine cu șefii de la București: «Lăsați, tovarășul, că mașina dumneavoastră va fi supravegheată de mine», și individul psihologic trăia cu iluzia că mașina sa va fi superioară celei de serie. De asemenea, majoritatea mașinilor supravegheate au suferit daune invizibile, intervenții subtile cu șurubelnița în locuri ascunse, în așa fel încât mi-ar fi rușine, ca inginer, să afirm că o mașină supravegheată de cineva anume este mai bună decât cea prevăzută în specificațiile de producție.”
sursa: adevarul.ro
